Sindromul Paris. Cum să omori cinci liliputani într- o vară cu o reclamă?

„Cum un concept ce reprezintă arta arhitecturală, în plan deschis, schimbă percepția auditoriului și definește limitele frumosului în arta oratorică?”
Aceasta a fost întrebarea în studiul de caz oferit profului de oratorie ce m- a inspirat pentru acest articol. Nu vă încredeți în logică când deschideți un articol scris de mine. Analizăm doar fapte acum și cum și de ce ar putea muri cinci liliputani vizitând Parisul.
Sindromul Amelie Poulain sau Sindromul Paris a fost pentru prima dată explicat în 2004. Ceea ce mă interesează este nu de ce s- au simțit unii turiști anxioși în Paris și de ce se numește Amelie Poulain și cine este această personalitate.

” Amélie este un film francez din 2001, regizat de Jean Pierre Jeunet. Filmul este o comedie cu puternice influențe new wave, freecinema și dogma prin faptul că spectatorul nu este lăsat să-și imagineze nimic, acesta primește informații precise constant de la narator (a cărui voce se aude în off) precum și datorită stilului neconvențional în care s-a filmat.

Au fost utilizate numeroase filtre creând o varietate cromatică filmului, mișcări de aparat și încadraturi specifice cinematografiei post moderniste precum și utilizarea de efecte speciale (privirea de rămas bun a peștelui și topirea lui Amélie) deși nu este un film S.F. sau basm. Bruno de Bonne a fost director de imagine.

Numele original „le fabuleux destin d’Amélie Poulain” al cărui scenariu a fost scris și de regizor prezintă o viziune idealizată a vieții contemporane pariziene, mai exact din Montmartre. Filmul a fost considerat rasist de Kaganski, deoarece nu apar negri sau alte etnii în film, însă regizorul a declarat că în caietul cu fotografii apăreau persoane variate etnic precum și actorul care l-a jucat pe Lucien este de origine africană. Inițial filmul a fost refuzat de Gilles Jacob, cel care selecta filmele pentru Cannes, pe motiv că era „neinteresant”, însă acesta a vizionat un montaj prematur fără coloana sonoră, fapt ce ilustrează marea importanță a sunetului în film. Muzica de film a fost compusă de Yann Tiersen care a fost și premiat; acesta a mai compus și pentru Goodbye Lenin. Amélie a câștigat 4 premii César (regie, imagine, muzică, decor) 2 BAFTA și 5 nominalizări la Oscar și multe altele în anii ce au urmat. Chiar și o nouă specie de broască semitransparentă descoperită în Amazonia a fost numită după film, biologul declarând că inspirația i-a venit de la modul în care filmul acordă atenție și pune accent pe detalii. Regizorul, inițial intenționase să o distribuie pe Emily Watson, dar nereușind, a rescris scenariul pentru o actriță franceză. Amélie a fost jucată în final de Audrey Tautou, al cărei tată este medic dentist, iar mama educatoare asemeni părinților personajului ei. Audrey este cunoscută în afara Franței mai mult pentru rolul ei din ecranizarea controversatului roman Codul lui Da Vinci.”
Wikipedia.

Citez: ” o nouă specie de broască semitransparentă descoperită în Amazonia a fost numită după film, biologul declarând că inspirația i-a venit de la modul în care filmul acordă atenție și pune accent pe detalii”
Cei cinci liliputani sunt un grup de asiatici cu probleme tahicardice și halucinații ce au întimpinat grave dificultăți în comunicare și relaționare cu cetățenii francezi în timpul unei vizite în orașul Paris, Franța. Cei cinci după cum relatează și Martin Lindstrom în cartea sa Small Data au fost diagnosticați cu Sindromul Paris numit și Sindromul Amelie Poulain. De ce un grup de turiști asiatici au probleme vizitând orașul Paris? Deoarece după cum explică și M. Lindstrom, așteptările lor au fost mult prea mari și ireale față de strălucirea orașului și a amabilității cetățenilor parizieni.

Eu cred că dacă China nu ar fi cumpărat un milion de hectare de teren forestier în Amazonia pentru a- l transforma în teren agricol, broscuța semitransparentă ar fi avut o viață mai liniștită și Amelie Poulain nu ar fi fost decât numele unui film și nu al unui sindrom. Bine de știut.

Aș vrea să luăm de la început argumentarea și să închei acest studiu de caz.
În perioadă interbelică a existat un curent arhitectural ce a înfluențat moda și formele arhitecturale ale producției de masă. Acest curent este numit Curentul Art- deco. A fost un curent al anilor 1920- 1940 și le- a distrus visele liliputanilor printr- o revenire în anii 1960.

Ca mai apoi nimic să nu mai conteze, deoarece un sfert din viață unii dintre noi o trăim în mașini, mecanizându-ne corpurile după fantezia unei nuci ieftine de cauciuc ieftin fabricată în China. Totul datorită artei cunoașterii utilitarismului art- deco și a cititului în zațul de cafea, un alt motiv să credem că suntem mai performați în artă, oratorie și producție de masă dacă nu ratăm nici o excursie, nici o plimbare în parc și nici o invitație la cafea.

Discuții libere

discuții libere